Ce e mai înduioşător decât un vagabond,
Îmbrăcat în zdrenţe
Zâmbind
Râzând
Care se opreşte la marginea drumului şi,
Admirând o floricică
O miroase de aproape, neîndurându-se s-o rupă
S-o scoată din locul ei pământiu.
Căci aşa, floarea va fi ca el:
Un suflet fără casă.

Ce e mai draguţ decât un clown care plânge
Şi o fetiţă,
Care-i şterge lacrimile
Râzând
Iar clownul, ca mulţumire îi spune fetiţei
Cele mai frumoase şi amuzante glume,
Şi pictează un surâs pe faţa copilei
Cu mici acrobaţii.
Şi c-o îmbraţişare din adâncul inimii sale de clown
Ce a fost, odată, tristă.

Ce e mai romantic decât doi tineri
Fără casă,
Fără acte,
Râzând,
Străbătând lumea din lung în lat:
Doar ei doi, însoţiţi doar de umbrele lor ce,
În bătaia răsăritului de soare,
Par mai vesele.
Iar tinerii zâmbesc şi lasă urme ale dragostei lor
Peste tot prin lume.